From my point of view

Preveste cel mai frumos fluture, culorile lui, felul in care arata in lumina soarelui, modul in care danseaza in pasi de balet in aer. Acum ia-l in palma si strange-l cu putere. Priveste ce a mai ramas. Nimic! Din nou nimic, acelasi nimic, cu acelasi parfum, ametitor si aproape fatal. Stii momentul ala in care constientizezi ceva, si ai impresia ca ai constientizat un lucru esential pentru a supravietuii, si exact in secunda doi, vine cineva, oricine, te ia de mana si-ti spune “Valseaza cu mine, si-om vedea noi ce-o fi” ? Momentul ala e crucial. Totul depinde de un gest. Vei intinde mana spunand “Hai”, sau vei intoarce spatele in aceeasi pasi dulci de vals, spunand “Pot si singura” ? Mda… de cele mai multe ori pierzi notiunea timpului, uiti ce-ai constientizat cu cateva clipe in urma si alegi sa spui “Hai! One more time!”, crezand ca lucrurile s-au mai schimbat, fara se realizezi ca nimic nu se schimba, niciodata! E totul atat de identic, incat devine plictisitor, banal. Si tot ce-ai sperat ca va insemna acel “altfel”, acel “diferit”, se pierde in banalul de zi cu zi. Si “One more time” se dovedeste a fi “The last time” urmat de aceleasi realizari, constientizari, acelasi destin tragic al aceluiasi sentiment etern, care nu piere ci continua sa indulceasca si sa amageasca aceleasi vieti over and over again.

And again… erase and rewind…

The Cardigans - Communication

For 27 years I’ve been trying to believe and confide in
Different people I’ve found.
Some of them got closer than others
And someone wouldn’t even bother and then you came around
I didn’t really know what to call you, you didn’t know me at all
But I was happy to explain.
I never really knew how to move you
So I tried to intrude through the little holes in your veins
And I saw you
But that’s not an invitation
That’s all I get
If this is communication
I disconnect
I’ve seen you, I know you
But I don’t know
How to connect, so I disconnect

You always seem to know where to find me and I’m still here behind you
In the corner of your eye.
I’ll never really learn how to love you
But I know that I love you through the hole in the sky.

Where I see you
And that’s not an invitation
That’s all I get
If this is communication
I disconnect
I’ve seen you, I know you
But I don’t know
How to connect, so I disconnect

Well this is an invitation
It’s not a threat
If you want communication
That’s what you get
I’m talking and talking
But I don’t know
How to connect
And I hold a record for being patient
With your kind of hesitation
I need you, you want me
But I don’t know
How to connect, so I disconnect
I disconnect.

Scriu sub influenta oboselii accentuate si a gandurilor amestecate. Scriu pentru ca simt ca vrea sa o spun, dar nu stiu cum, nu stiu daca. Doua ore si ceva pierdute pe drum, m-au facut sa ma gandesc la … tine. Nu stiu inca cine e acest “tine”, dar stiu ca m-am gandit intens, atat de intens incat am avut senzatia ca o sa ma auzi. Probabil n-ai facut-o, probabil toate gandurile au ramas in acelasi loc in care s-au nascut. Mi se intampla din ce in ce mai des sa ma pierd in vise, visele noastre, si sa nu-mi dau seama cu cine le impartasesc de fapt. In ultimul timp am simtit ca nu am mai avut timp nici de mine, dar in aproape fiecare noapte am avut timp pentru noi. Si in fiecare dimineata am sters acele vise de parca n-ar fi existat vreodata. De ce? Nu stiu… As vrea doar ca macar in unul sa apari si sa-mi spui “wrong way” si sa te referi la vise, la ganduri sau poate la realitate. Sincer? Nu mi-e teama de nimic altceva decat de dimineata in care ma voi trezi si nu voi mai avea ce sterge…

Dupa o anumita perioada, in care am analizat, am incercat sa fug, sa ma apropi, sa inteleg, sa accept si nu in ultimul rand sa incerc, mi-am dat seama cate diferente sunt in jurul meu fata de ceea ce credeam eu ca ma inconjoara. Mda… Nu stiu daca e de bine sau de rau, dar ceva nu-mi place, si nu sunt sigura ca vreau sa incerc macar, sa schimb ceva. Am intrat de ceva timp intr-o faza de “whatever” din care pur si simplu nu-mi arde sa ies. E bine asa, e placut si usor, drept urmare am pus si cateva kilograme pe mine, si n-o spun ca sa o spun, ci o spun ca sa se inteleaga nivelul de calm la care am ajuns. Tot in ultima perioada mi s-a intampla sa realizez cat de departe sunt, de tot ceea ce candva a fost atat de aproape. Ce-i ciudat? Ca acest departe nu mai reprezinta singuratate, ci liniste, o liniste sufleteasca greu de alungat, fiinca inca nu ma indur sa renunt la ea, inca nu… Am fost intrebata daca-s fericita. Raspunsul meu a fost “DA! Daca fericirea inseamna ceea ce sunt eu acum, si NU! daca fericirea inseamna tot ce nu sunt acum. Si ce e fericirea pana la urma? Si cati pot spune ca sunt fericiti, cu riscul de a cadea chiar de maine in depresie? Eu pot sa spun ca sunt ok, si mai pot spune ca-mi este bine asa cum sunt, dar nu pot spune ca nu-mi doresc mai mult, poate chiar altceva, fiinca… come on! Chiar avem tot ce ne dorim? Ajungand si la concluzia perioadei, fiinca nu se stie cand voi mai posta (poate maine, poate peste doua luni), eu nu sunt aici pentru a multumi pe nimeni, nu sunt aici pentru a incerca sa fac lumea un loc mai bun pentru cineva sau pentru mai multi, nu vreau sa inteleg fiinca stiu ca peste o secunda nu voi fi inteleasa. Faptul ca inca ma mai straduiesc sa inteleg “marile enigme” ale vietii mele (plasate mai mult sau mai putin voluntar de persoane ce-mi ocupa grupul “People I know”) imi ocupa 80% din timp. Iar restul de 20% e alocat faptului ca sunt femeie (sau fata, inca nu m-am hotarat asupra termenului).

Update: p.s. 2 me - never write a post if you don’t give a f**k