Recunoaste-ti sentimentele in fata lor, in fata lui, in fata ta, spune ce simti, gandeste-te la ce ai vrea sa faci si fa! Recunoaste ca nu mai poti sa faci ce ai facut pana acum, ca te-ai plictisit, ca nu-ti mai place, ca vrei altceva si ca stii exact ce vrei! Recunoaste ca te doare atat de tare, pana la lacrimi, desi tu nu prea plangi, acum ai vrea sa versi tot ce-ai tinut in tine pana acum, si plangi! Recunoaste ca ai crescut, si ai uitat cum e sa ai incredere, si daca ti-ai aminti de ea, ar fi ca si cum luna si-ar aminti de soare, marea de munte, pestele de desert. Recunoaste ca nimic nu va mai fi la fel, in ciuda situatiei identice prin care ai senzatia ca treci! Nu-i o iluzie, dar tu nu mai esti tu!

Asa ar trebui sa sune morala pe care mi-as face-o cu mare placere in fiecare zi, dar pe care nu mi-o voi face nici macar o singura data. Adevarul este ca ma trezesc in tot felul de situatii, iar timpul nu-mi mai este suficient pentru a decide ce sa fac. Eu sunt aceeasi, si totusi atat de schimbata. Pentru toti, inclusiv pentru mine. As vrea sa-mi pot lua “La reveredere” de la acea parte din mine, dar e deja prea tarziu. Accept situatia si merg mai departe cu acelasi pas hotarat care m-a determinat pana acum sa uit cine am fost. E mult mai bine asa; as zice “trust me” dar parca… parca-mi sunt prea straine cuvintele.