Din nou vorbesc despre mine si despre suflet, fiindca doar in astfel de post-uri simt ca scriu in blog-ul meu. Simt niste lucruri greu de descris, greu de expus sau de transmis prin cuvinte. Am senzatia ca brusc nu exista suficiente cuvinte in lume pentru a spune ce e in sufletul meu. Este genul acela de traire in care esti permanent cu capul in nori, insa cu picioarele bine infipte in pamant. Si desi de multe ori mi-am dorit ceva asemanator, niciodata nu m-am gandit ca poate exista ceva exact asa. Nu stiu daca sentimentul are un nume, si habar n-am daca cineva a mai simtit asta (probabil ca da, nu pot fi chiar singura care a intalnit asta), dar stiu sigur ca e genul de senzatia pe care ai vrea s-o ai la infinit. De care nu te-ai plictisii vreodata, care te poate schimba atat pe tine cat si modul de a vedea lumea. Si da, de cele mai multe ori, daca ceva e prea frumos pentru a fi adevarat, inseamna ca nu este. Insa un alt sentiment vine pentru a sufoca aceasta idee. Sentimentul de maturitate, de realitate data de fapte si cuvinte. Dar mai ales fapte. Deci da, sunt fericita, asta in cazul in care mai era vreun dubiu dupa post-ul asta.