Desi articolul care urmeaza nu-mi apartine (sursa este mentionata la sfarsit), el ajuta destul de mult in intelegerea astrologiei, stiinta care are in cuprinsul ei si zodiile (nu numai cele europene, ci si restul zodiacelor). Si pentru ca tot ma preocupa pe mine acest subiect in momentul de fata, dar si pentru ca am promis mai multe post-uri pe acest subiect, urmeaza ISTORIA ASTROLOGIEI:
Istoria astrologiei a necesitat si necesita din partea multor cercetatori un efort imens, mai ales de investigare, la care se adauga apoi eforturile de autentificare si de coroborare a surselor. Din acest motiv, materialul existent este imens. Vom urmari in continuare sa va punem la dispozitie cateva dintre informatiile pe care le consideram cele mai utile pentru o cultura astrologica autentica.

Scurta introducere despre originile astrologiei

Cuvantul “astrologie” este un compus din cuvintele de origine greaca astron = stele si logos = stiinta. Intelesul lui de baza este legat de astronomie si nu de astrologie dar “filiatia” termenului astrologie este evident legata de studiul corpurilor ceresti, realizat atat de astronomie cat si de astrologie. De altfel, pentru orice spirit matur, astrologia si astronomia nu pot fi diferentiate asa cum nu se poate separa chimia de alchimie, ele fiind domenii interconectate, separate doar de o gandire limitata si lipsita de perspectiva spirituala.

Definitiile date astrologiei au cunoscut diverse modificari in timp, tocmai pentru ca au cautat sa exprime cat mai bine “ratiunea” si scopurile ei in directa relatie cu nivelul acumularilor stiintifice ale momentului, precum si cu posibilitatea de exprimare a fiecarei epoci. Fara a ne aventura in aceasta istorie, dar si fara a limita astrologia numai la asa ceva, putem spune ca, in general, astrologia a insemnat (si inca inseamna pentru majoritatea oamenilor) “ghicirea viitorului, prezicerea evenimentelor ulterioare, deci a norocului/destinului fiintei umane.”

Din ceata groasa care invaluie istoria timpurie a astrologiei a ajuns pana la noi un numar de tablite cu scriere cuneiforma care contin descrieri ale celor mai simple fenomene astronomice: eclipsele Lunii sau anumite miscari planetare, interpretate ca vestitori ai foametei sau ai razboiului, ori ai pacii si prosperitatii.

Tot datorita acestor tablite, se cunoaste ca a existat un interes deosebit pentru astrologie, inca din istoria timpurie a omenirii, interes comun nu numai civilizatiilor din Orientul Mijlociu, ci si celor din Extremul Orient, precum si civilizatiilor incasa si mayasa; pentru toate aceste culturi, planetele care puteau fi vazute cu ochiul liber – Mercur, Venus, Marte, Jupiter si Saturn – au fost identificate ca zei avand nume si personalitati distincte; miscarile lor pe cerul plin de stele au dobandit semnificatii evidente.

Cu vremea, astrologii-astronomi au dobandit din ce in ce mai multe cunostinte despre planete si despre modul lor de deplasare, despre eclipse si despre periodicitatea lor. In vremea lui Ammisaduqa, al zecelea rege al Primei Dinastii babiloniene, in secolul al XVII-lea i.H., se faceau cele mai teribile profetii, iar bibliotecile regilor asirieni de la Ninive, Calah (Nimrud) si Ashur, din secolele al VIII-VII-lea i.H. precum si bibliotecile templelor din principalele orase babiloniene gazduiau pe rafturile lor o colectie de peste 7000 de articole astrologice inregistrate pe 70 de tablite (cunoscute astazi, dupa primele cuvinte ale primei tablite, sub numele de Enuma-Anu-Enlil).

Fiind foarte buni astronomi si matematicieni, babilonienii au alcatuit un calendar si, pe la anul 500 i.H., deja au trecut la “inventarea” Zodiacului, element esential care a si dus, apoi, la personalizarea astrologiei.

Detaliile calendarelor timpurii si ale evolutiei lor sunt complexe; este suficient sa spunem ca problema a fost rezolvata cu o precizie rezonabila (si, sa nu uitam, fara ajutorul ceasurilor mecanice!) de catre babilonieni. Amintim ca Iulius Caesar a cerut unui astronom din Alexandria sa rezolve sistemul complicat in care degenerase calendarul roman. Insa calendarul iulian care a rezultat a ajuns la o desincronizare cu nu mai putin de 11 zile fata de ciclul anual natural, astfel ca in 1752 imperiul Britanic a fost nevoit sa adopte calendarul gregorian (introdus in restul Europei de catre papa Gregorius in 1582), eliminand astfel desincronizarea respectiva. La miezul noptii de 2 septembrie 1582 a inceput ziua de 14 septembrie, ceea ce a atras un adevarat val de proteste din partea oamenilor, carora li se parea ca fusesera lipsiti de 11 zile din viata.

Odata alcatuit un calendar, prin observatii si prin aplicarea matematicilor puteau fi prevazute miscarile planetare. Urmatorul pas a fost descoperirea zodiacului.

La inceput, acesta a fost proiectat ca un mijloc de masurare a timpului. Este vorba despre cercul pe care sunt plasate 12 constelatii, fiecare dintre ele marcand un segment de 30 de grade pe ecliptica, acea cale imaginara pe care Soarele o urmeaza in calatoria sa in jurul Pamantului. Deoarece calatoria Soarelui dureaza circa 365 de zile, astronomii din Babilon, Egipt si China au ajuns, in mod independent, la ideea de a imparti ecliptica in 360 de grade, ea putand fi apoi la fel de usor impartita in 12 sectiuni egale.

Din motive practice, cercul trebuia sa inceapa dintr-un punct, considerat punctual zero. In vremurile antice, rolul acestui punct de reper l-au avut anumite stele fixe – precum Aldebaran (sau Ochiul Taurului), sau Regulus (Micul rege), cea mai stralucitoare stea din constelatia Leului. In astrologia moderna, cercul zodiacal incepe in punctul in care Soarele pare sa traverseze ecuatorul de la sud spre nord, la echinoctiul de primavara al emisferei nordice, in jurul datei de 21 martie.
Echinoctiul, insa, nu are loc in acelasi moment doi ani la rand; mai mult, punctul de pe ecliptica in care se gaseste soarele la momentul echinoctiului se roteste in sensul invers miscarii soarelui (sens retrograd), fiindu-i necesari circa 26000 de ani terestri ca sa parcurga tot cercul zodiacal (fenomen cunoscut sub numele de precesia echinoctiilor). Aceasta se petrece deoarece Pamantul, in rotatia sa, oscileaza in jurul propriului centru asemeni unui titirez care isi incetineste miscarea; astfel, polul nord ceresc (asimilat cu varful superior al titirezului) descrie un cerc, deplasandu-se retrograd.

De fapt, acest fenomen astronomic a generat in astrologie doua directii total diferite, dar profund complementare, si anume, astrologia tropicala si astrologia siderala, despre care vom vorbi intr-un capitol separat. Diferenta fundamentala dintre ele este ca sistemul tropical foloseste ca reper miscarea Soarelui si anotimpurile, in vreme ce sistemul sideral are ca referinta stelele fixe (care, si ele, la randul lor, se misca, insa doar cu 1 grad la 72 de ani).

Pentru o vreme s-a crezut ca Zodiacul, asa cum il stim astazi, s-a nascut in Babilon. In realitate insa, el este produsul astronomiei babiloniene, egiptene si asiriene. De exemplu, simbolul Berbecului (Aries) este de origine egipteana; Taurul (Taurus) are origine babiloniana, fiind numit gud.anna. Leul (Leo) este un simbol egiptean (constelatia fiind numita in Babilon Cainele Mare). Unele semne au prins viata simbolic in doua tari: Semnul zodiacal Gemeni provine simbolul babilonian mastabba.galgal, dar – foarte probabil – si din simbolul celor doua stele ale Egiptului. Racul (Crabul) a existat in Babilon, dar si ca simbol egiptean denumit doua broaste testoase, devenind ulterior broasca testoasa din astrologia greaca si din cea chineza. Simbolurile asociate constelatiilor au o istorie lunga: Taurul si Scorpionul pot fi gasite, ca simboluri ale primaverii si toamnei, pe o stela a lui Nabucodonosor i, care a domnit in secolul al XII-lea i.H.

Zodiacul babilonian timpuriu avea 18 constelatii: 10 dintre ele exista si astazi printre cele 12 aflate in uz; celelalte 8 sunt Pleiadele, Hiadele, Orion, Perseu, Vizitiul (Auriga), Leaganul (Praesepe sau Roiul de albine), Pestele Boreal si Pestele Austral.
Un zodiac exista inca din jurul anului 1000 i.H., desi nu unul de tipul celui cunoscut astazi. Zodiacul cu 18 semne era inca folosit intre secolele al VI-lea si al III-lea in.Ch. Nu stim cu certitudine cand a aparut Zodiacul cu 12 Semne; tot ce putem spune este ca el s-a impus foarte lent si cu greutate, caci, desi la inceputul Erei Crestine nu era inca stabilit asa cum il stim astazi, totusi cele mai timpurii referiri la folosirea lui pentru predictii astrologice dateaza din secolul al V-lea i.H. in Babilon, si din secolul al III-lea i.H. in Egipt.

Ce putem spune insa despre astrologia din afara Orientului Mijlociu? Dezvoltarea ei in India este mult mai dificil de urmarit decat in Babilon, caci istoria timpurie a astronomiei si a astrologiei in India este foarte obscura.
Daca originile astrologiei hinduse sunt obscure, in schimb influentele exercitate de alte culturi asupra astrologilor indieni sunt mai clare. Alexandria, de pilda, a avut o mare influenta in secolul al VI-lea d.H., cand multi termeni grecesti si-au facut drum in terminologia astrologica hindusa pe parcursul vietii celor mai faimosi astrologi indieni, Aryabhata, Varaha Mihira si Brahmagupta. Ca urmare, o anumita perioada de timp, astrologii indieni au folosit doua seturi de nume pentru constelatii – unul fiind o preluare directa a numelor grecesti, iar celalalt – o traducere a lor in sanskrita. Astfel, grecescul Tauros a devenit Taurusi si apoi, in sanscrita, Vrisha (Taurul). Grecescul Leon a devenit Leya dar a fost tradus si ca Simha (Leul).

Referitor la persi, putem spune ca interesul lor pentru planete a fost foarte diferit de cel al babilonienilor, in zorii astrologiei; singura contributie persana la istoria zodiacului pare sa fie definirea celor 4 Elemente (Foc, Pamant, Aer si Apa), introduse ulterior in schema astrologica de catre Ptolemeu. Totusi, Persia a fost locul unde a aparut mithraismul, religie care a inflorit intre anii 100 i.H. si 400 d.H., careia i s-a datorat, in mare masura, raspandirea astrologiei in imperiul Roman.

Astronomia islamica s-a constituit din surse grecesti, indiene si persane – de la Dorotheus din Sidon, Ptolemeu, Antioh din Atena, Vettius Valens si Teukros, alaturi de lucrarile sasanide, adesea traduceri ale textelor grecesti si sanskrite, cunoscand, asadar, o dezvoltare relativ tarzie. Totusi, musulmanii au fost atrasi in mod natural catre astronomie si astrologie. De altfel, Coranul contine, in varianta lui necenzurata, diverse referiri astrologice precum: “El este Cel care a facut pentru voi stelele, ca sa va ghidati calea dupa ele pe pamant si pe mare”. Astrologii musulmani au alcatuit horoscoape individuale si au scris istorii astrologice ale lumii, cea mai cunoscuta apartinand autorilor Masha’allah si Abu Ma’shar al’Balkhi.

Chinezii au o lista de 12 animale care marcheaza, fiecare, cate un an. Ele sunt reprezentate pe un cerc/Zodiac de 28 de constelatii, structurat probabil in anul 2317 i.H. Zodiacul occidental a fost cunoscut in China cam in sec. al XVII-lea d.H., fiind adus de catre iezuiti, desi e posibil sa fi fost adus si mai devreme de catre calatori, pe rutele de caravane catre Asia Centrala. Vechii astrologi chinezi nu foloseau deloc ecliptica, ci stelele circumpolare, conform conceptiei ca imperiul Chinez este o imagine terestra a Regatului de Mijloc al Cerului, adica acea regiune stelara care nu apune niciodata. Stelele circumpolare (din jurul Polului nord ceresc) se vad, intr-adevar, pe toata durata anului. Imparatul, reprezentand Steaua Polara, statea cu fata spre sud atunci cand primea in audienta; iar astrologii sai foloseau un sistem personal si complet ermetic alcatuit din 4 Palate. Abia in secolul I d.H., eclipticii i s-a dat un nume in chineza: Calea Galbena, spre deosebire de ecuator, care este Calea Rosie.

S-a presupus uneori ca astrologia nu a ajuns in America pana pe vremea lui Columb. Istoricii considera insa ca episcopul de Chiapas s-a referit in 1698, in scrierile sale, la utilizarea tehnicilor astrologice aduse din America de catre spanioli. De exemplu, el mentioneaza ca anumite grupuri Quechua (vechi trib peruvian) “cred ca nasterea omului este controlata de mersul stelelor si al planetelor; ei observa momentul din zi si din luna cand se naste un copil, si prezic conditiile vietii lui si destinul sau”. Astrologia a fost insa folosita in Mexic cu mult inainte de sosirea lui Columb, find total diferita de orice sistem european. Astronomia tolteca, de pilda, imparte lumea in 5 directii – nord, sud, est, vest si centru, primele 4 fiind guvernate de Taur, Leu, Vultur si Om. Ele coincid cu cele 4 Semne fixe din Zodiacul european: Taur, Leu, Scorpion si Varsator, asociate mult mai tarziu cu simbolurile celor 4 Apostoli: Luca (Taurul), Marcu (Leul), ioan (Vulturul) si Matei (Omul, sau Varsatorul).

Unii cercetatori sustin ca astrologia europeana isi are originile in Chaldeea, din care cauza a si fost denumita astrologie chaldeeana. Altii sustin ca originile astrologiei occidentale se pierd mult mai departe in vechime, chaldeenii avand rolul de a forma primele centre de cercetare, primele scoli. Cei ce privesc astrologia ca stiinta initiatica, ce are rolul de a ajuta fiinta umana in evolutia spirituala, merg cel mai departe, sustinand ca astrologia este de origine atlanta. Aceasta teorie revolutionara este sustinuta si de unii clarvazatori, printre care il amintim pe Edgard Cayce. In Atlantida, si apoi in toate marile civilizatii ale lumii, preotul (sau marele preot) era astronom, astrolog si medic si avea obligatia de a calcula miscarea astrelor si de a tine evidenta curgerii timpului. Lui ii revenea asadar responsabilitatea de a calcula momentele favorabile ritualurilor religioase si de a face prognoze agro-meteorologice.

In conformitate cu unele vestigii arheologice, studiul ciclurilor lunare este plasat anterior anului 30.000 i.H., in paleolitic (s-au descoperit in vestigiile culturii de Cro-Magnon oase de mamut din era glaciara care au gravate ciclurile lunare). Apoi, in jurul anului 10.000 i.H., apare o prima dovada reala, palpabila, a insemnarilor astrologice si/sau astronomice: este vorba despre partea superioara a craniului unui mamut pe care se gasesc gravate doua coloane a cate sase semne (douasprezece in total) considerate ideogramele primare ale celor 12 zodii sau luni, in directa relatie cu alte cateva semne plasate in sensul de scriere tipic populatiilor chineze, in stanga coloanelor principale.

De retinut ca anul chinez are 12 luni din vremuri imemoriale, pe cand prima atestare arheologica apare in jurul anului 4.040 i.H. in Egiptul antic anul avea 12 luni de cate 30 zile, totalizand 360 zile, intr-o similitudine totala cu mult mai vechiul an chinez. Egiptul a introdus si a dezvoltat studiile statistice, sporind volumul de cunostinte si de interpretari astrologice.

In Babilon a fost creat primul sistem complet al Zodiacului bazat pe evolutia si influenta corpurilor ceresti (7 corpuri grele) si a diverse fenomene cosmice (eclipse, comete, caderi de meteoriti, etc.) asupra Terrei si a destinului uman individual si colectiv. Tot acum intra in circulatie cercul zodiacal divizat in 12 sectiuni de cate 30 de grade, fiecare asociata unei zodii, proces atestat a fi complet in jurul anului 540 i.H.. Preluate de lumea Greciei antice, aceste informatii vor contribui la realizarea zodiacului european traditional (asa cum am afirmat anterior).

Unul dintre momentele-cheie ale dezvoltarii stiintei astronomice si astrologice este considerat a fi anul 535 i.H., cand Pitagora creeaza colonia esoterica de la Crotona (sudul Italiei), unde va demara studiile constante si sustinute de numerologie, astronomie, astrologie, precum si studiul altor stiinte oculte. Acestui moment i-au urmat multe calatorii de documentare, pe parcursul a 20 de ani, in Babilon si Egipt. Ca o consecinta directa, apare prima atestare documentara a introducerii celor 4 Elemente in astrologia europeana in jurul anului 475 i.H. (atribuita lui Empedocle din Agrigentum), deosebit de importante pentru teoria ciclicitatii starilor si pentru concluzia ca nimic nu poate fi distrus sau creat ci doar transformat.

Generalizarea informatiilor astronomice si astrologice a avut un recul destul de ciudat la rascrucea anilor 400 i.H., cand Democrit popularizeaza astrologia. O dovada atestata arheologic a acestui fenomen de masa sunt tablitele babiloniene continand horoscoape tipice acelor vremuri (dar destul de departe de ceea ce sunt ele astazi), datate in jurul anului 409 i.H..
250 i.H. este momentul in care sunt acceptate conceptele estice (chineze) ale ciclicitatii vietii umane (intr-o completare a cunostintelor de acest tip de origine egipteana) si ale determinismului momentului nasterii in relatie cu pozitia astrelor ceresti.

Individualizarea astrologiei romane apare in jurul anului 135 i.H., prin lucrarile lui Posidonius care raspandesc astrologia in special in mediul intelectualilor. Apoi, in jurul anilor 60 i.H., ia fiinta prima scoala de astrologie din Roma si apar diverse carti sub indrumarea lui Nigidius Figulus, totul culminand cu publicarea celebrului almanah astrologic Georgiile lui Virgil. Avantul si, totodata, confirmarea acceptarii astrologiei in lumea romana sunt atestate de o emisie de moneda purtand simbolul Capricornului, Semnul nativitatii imparatului Augustus, in jurul anului 20 i.H..

Ultimele realizari notabile ale perioadei de dinainte de Christos sunt dezvoltarea unei stiinte astrologice “paralele” numita Qabbalah (Kaballa) de catre esenieni, ca forma de astrologie esoterica, ea continand predictia nasterii lui Mesia (Iisus Hristos) facuta de catre cei trei magi de la Rasarit (usor de atribuit chaldeenilor sau persilor) in jurul anilor 7-4 i.H..

Sursa: Armonia naturii