Sunt aproape sigura ca am mai scris o data despre asta. Acum mult timp, poate acum 2 ani. Alt context, aceeasi concluzie. Increderea. Increderea care, se castiga greu si se pierde usor, increderea care nu e niciodata suficient de mare pentru a alunga indoiala. Fiindca atunci cand are puterea de a o alunga inseamna ca vorbim despre naivitate si nu despre incredere. Toti cei care vor citi post-ul vor considera ca este vorba de mine si de prezent. Pe jumatate adevarat. Este vorba despre mine si despre interpretarea viitorului prin analiza prezentului (fiindca suntem firi analitice, nu?). Uneori este ciudat sa observi, mai ales daca gandesti la rece, felul in care te schimba anumite experiente in anumite capitole, si felul in care nici macar nu ajung la tine lectiile de viata in alte capitole. Este din nou vorba despre lupta dintre sentimente si ratiune si implicit si despre organele aferente fiecareia dintre ele. Descoperi la un moment dat ca oricat de “trecut prin viata” ai fi, in fata iubirii vei ramane intotdeauna un copil naiv si prost cu experienta multa dar imposibil de aplicat. Fiindca asta este si ideea experientei si a maturitatii. Ele nu te vor ajuta intr-un moment ce tine de prezent ci intr-un moment ce tine de viitor, te vor ajuta sa depasesti mai usor anumite situatii si sa le intelegi mai bine la 2 secunde dupa ce au trecut. In fata lor insa, inima isi va ocupa locul din randul intai, facandu-te sa simti cu adevarat toata puterea iubirii. Din nou aberez, 7 mii de idei intr-un singur post, nimeni nu pricepe o boaba, dar toata lumea ar vrea sa-si dea cu parerea. Esenta e simpla. Ce-i mult strica (inclusiv increderea), ce-i greu de obtinut e usor de pierdut, in viata vei fi matur intotdeauna la 2 secunde dupa, cand e prea tarziu, iar iubirea se simte in inima si nu in creier cu un scop bine determinat. Nimic nu e intamplator. O zi placuta si o luna frumoasa, ne mai citim, eu incep sesiunea. Pauza de blog. Cred. I’ll be back.